sa murim mai repejor

Ne tot grăbim să îi dăm gata pe americani cu filmele noastre. Şi asta nu de azi de ieri, ci de pe vremea cînd mama îmi spunea că omuleţul ăla stupid al lui Gopo e o mare izbîndă artistică, iar îm capul meu mic nu încăpea deloc convigerea cum că un oval cu ochi şi două beţe e mai fain decît Woody sau Pluto.
Am prins aseară o frîntură dintr-un serial teverist: La urgenţă parcă se chema. Îţi trebuie mare curaj (sînge în instalaţie) ca să abordezi tema asta după ER-ul lui Michael Crighton. Mai ales cînd o faci din aceeaşi perspectivă. E drept că dialogul părea ceva mai bine scris decît în producţiile noastre de zi cu zi, avînd o oarece doză de firesc. Din păcate însă mulţi actori sînt cununaţi definitiv cu soiul artificial de vorbă cu care şi-au prestat meseria ani de zile. Chiar şi cînd o întinde un bărbos pe un birou, o blondă are grijă să articuleze cuvintele "mi-ai tras-o" aşa cum a învăţat în facultate, ca sa se audă bine. De bărbos ce să zic? Trăia momentul cu aceeaşi intensitate cu care tai o găină sau desenezi la proiectul unui recipient cu capac şi virolă. Noroc cu FPJR că mai scoate producţia asta din hăul artistic.
Nu întîmplător am pomenit de Michael Crighton. Că el a trecut de la ER la Jurassic Park. Iar noi cum ardem etapele sigur că ne pregătim să facem buget pentru un film cu dinozauri. Cum ziceam: mama T-Rex e pe ouă.

L-am văzut deunăzi pe CTP perorînd despre draci. Interesantă opinia lui cum că românii sînt într-o relaţie de amiciţie specială cu dracul, care e un personaj familiar, alintat, cu care se poate negocia. Eu însă văd lucrurile ceva mai nuanţat.
Ne grăbim mereu. Pînă şi ceea ce întreprindem pentru evitarea propriei morţi facem tot în grabă. De aceea, dracul, care e un personaj profund, măcar şi prin vîrsta sa atemporală, nu are cum să se dea în vînt după noi. Dacă negociază, o face din inerţie, în virtutea misiei. Că doar, după atîtea zeci de secole, n-o duce el lipsă de suflete ca ale noastre!
Mai degrabă cred ca noi, românii, avem ferestrele larg deschise către draci. Dacă sufletul nostru ar fi o casă, iar dracul o pisică, atunci porţile acelea care permit mîţei să iasă din casă oricînd doreşte ar fi la noi ditamai uşile de primărie. Sîntem permeabili! Dracul intră şi iese din noi cu o uşurinţă care face ca acontarea pe vecie a sufletului nostru pămîntesc să fie o chestiune nerentabilă pe termen lung.
Cum se face însă că avem porţile atît de larg deschise pentru draci? Părerea mea e că am parcurs, ca naţie, o lungă selecţie naturală in sensul ăsta. La noi au supravieţuit constant toţi cei care nu s-au agăţat de principii, toţi cei care au rîs de visători, toţi cei care au promovat excepţia la rang de regulă. A fi sofisticat, cosmopolit, a avea ceva spoială de cultură la noi înseamnă să laşi un drăcuşor să te tot întrebe dacă binele e cu adevărat bun pentru tine.
Priviţi în juru-vă! Societatea românească este ierarhizată în funcţie de lărgimea porţilor pentru draci. Cu cît ai mai mari aceste găuri în casa sufletului tău, cu atît ajungi mai in faţă. Altfel nu se explică oscilaţiile între sublim şi abject ale tuturor conducătorilor noştri.
Hai că mă opresc. Nu de alta, dar simt că a ieşit din mine dracul care m-a împins să scriu textul ăsta. Că, de fapt, eu sînt mare patriot.

Miine fiica-mea trebuie sa stie la scoala despre fata babei si fata mosului. Mda... Oare cu ce o fi povestea asta?
Suna din alta lume. punguta cu doi bani o stiu, ca l-am auzit odata pe taica-meu facind haz cu un filozof de-al lui de conotatia pur sexuala a cocosului ala de avea doi bani in punga si combinatia asta in facea regele universului propriu. Si zau daca te uiti la basescu, mai ca-ti vine sa zici ca daca, omul are doi bani in punga poa' sa inghita si boieri si acareturi si... Textul asta e mult mai actual decit caragiale si e mult mai subtil. Cum spuneam, daca nu l-as fi auzit pe taica-meu zicind chestiile astea freudiene zau ca nu m-as fi prins nici acum.
Fata babei zici... Am avut o colega care avea parinti batrini. De la oamenii aia am aflat ca distanta intre libertatea plodului si nepasarea fata de el nu e chiar asa de mare. Dar fata mosului... Asta suna cam in felul in care obisnuia Matze sa prinda fetele de brat pe malul Bahluiului inainte de a le duce in spatele unor cucute crescute inalt. Nu protestau niciodata. Iar el nu era mos.
Am gasit intr-un tirziu povestea. Fiica-mea nu a inteles nimic. Ca sa fu sincer si eu a trebuit sa ma intrebuintez serios la niste cuvinte. Cum sa explici unui copil care navigheaza pe net de la 4 ani ce mama dracului e un cuptor si mai ales ce mare smecherie e ca el era plin cu placinte calde. Placinte! Puah! De mincare e numai ceea ce se vinde intr-un ambalaj lucitor prin supermaketuri.
Ne-am grabit in veacul asta si ceva de cind Creanga bintuia Junimea cu bancurile lui porcoase. Fata babei e model si nu-i pasa ca ma'sa o da afara din casa fiindca are un virinel in poseta, fata mosului o arde pe dupa cucute afirmindu-si spiritul liber, iar placinttele is mister. Povestea asta in ansamblu ne-a ramas mica. Dar in alt fel decit mi-a ramas mie mica cureaua iarna trecuta, dupa ce am mincat porcu de la mama. Ne grabim. Mincam porci, raminem mici... Nasol.